Seceta zilelor noastre - versuri

Seceta zilelor noastre

- versuri -

Printre penele uscate

Și subsuorile cu fulgi,

Trece doar arșița verii

În zile încinse, lungi,

Umbrele brăzdează cerul

Prin mirosul de fân ars

Și zboară spre bălți de apă

Prinzând peștii ce au rămas.

Albastrul, ucis de soare,

Seara, se schimbă în roșu,

După zile de friptoare

Nu mai cântă nici cocoșul.

În mișcările-i precise,

Pe sub frunze răsucite

Timpul parcă-ncremenise

De atâtea zile fripte.

Parcă nu-i venea să creadă

Că doar roua dimineții

În zile, grele, de corvoadă,

Mai ține fiorul vieții.

Oglindindu-și tristă cerul,

Apa, fuge sub pământ,

Protejând astfel misterul

Tuturor celor ce sunt.

În urma ei, la suprafață,

Totul era pârjolit,

Și seca încet de viață

Însuși omul cel școlit.

El, ce a crezut că are totul,

Simplu, pentru totdeauna,

Făr-a mișca măcar un deget

Și că oricum îi e totuna.

S-a confundat cu robotul,

Ce i se plimba prin cuget,

Zicându-și că pământu-i locul

Celor ce pot și fără suflet.

El, ce a gândit că evoluția

Nu are treabă cu natura,

Că apa nu este soluția

Și că bună este... ura.

Seceta zilelor noastre

Este în suflet și în cuget.

E ca un șir de zile proaste

Ce-n loc de vorbe sunt doar muget.

Astfel, mergând pe o pistă falsă

Spre o natură distrusă,

Alimentăm zilnic o farsă

Către o viață apusă.

Seceta din nou va trece,

Așa cum, poate, a mai trecut,

Omul, unul din zece,

Acel unu' ce nu-i slut.

Peste trupul ars de soare

Cu verde uscat, ciufulit,

Sărutat cu stropi de ploaie

Pământul, iarăși, s-a trezit.

Cristi Alexe

22 august 2015, Arad